VENINUL DE ALBINE

VENINUL DE ALBINE

Veninul de albine este o substanţa complexă, un produs de secreţie al albinei lucrătoare şi al mătcii, un amestec al secreţiei glandelor de venin care concură la formarea aparatului vulnerant.
Este stocat în punga de venin şi eliminat la exterior în momentul înţepării, servind împreună cu acul la apărare (acul la albina lucrătoare este un ovipozitor modificat pentru funcţiile de apărare) şi eliminarea duşmanilor (mătcilor concurente, a albinelor hoaţe, a animalelor şi insectelor care vreau să prădeze stupul, etc.).
Înţepăturile albinelor reprezintă un act reflex de autoapărare şi se materializează prin folosirea organului specializat pentru funcţia de apărare, format din partea vulnerantă cu punga de venin, partea motoare şi glandele secretoare de venin.
Cantitatea pe care o poate elimina la o înţepătură o albină cu glanda de venin dezvoltată este de circa 0,3 mg venin lichid, corespunzând la circa 0,1 mg substanţă uscata. Cantitatea de venin este determinată de vârsta albinelor, de hrană şi de sezon. Cantitatea maximă de venin se obţine de la albinele în vârstă de 15-20 de zile, după care glandele secretoare degenerează treptat.
În general se afirmă că odată folosită rezerva de venin nu se mai reface. Dimpotrivă, unele cercetări menţionează ca după eliminarea prin înţepare rezerva de venin a albinelor se reface cu condiţia ca integritatea organului specializat să nu fie deteriorată.
Biologia secreţiei de venin are particularităţile ei, cantitatea de venin variind de la o rasă la alta, de la o populaţie la alta şi chiar de la un individ la altul, atingând o cantitate maximă secretată de circa 0,3 mg.
Numeroasele cercetări efectuate până în prezent arată că veninul de albine are o structură complexă, în el fiind prezente atât substanţe de natură organică cât şi anorganică, substanţe ce-i conferă proprietăţi particulare, specifice.
 
Proprietăţile fizice ale veninului de albine
Veninul de albine se caracterizează prin următoarele proprietăţi fizice: este un lichid dens, transparent (incolor), cu miros particular, înţepător, gust amărui-acid, astringent, arzător şi cu însuşiri de a cristaliza într-un interval scurt de timp.
Proprietăţile organoleptice şi fizico-chimice ale veninului de albine cristalizat:

 

Caracteristici
Condiţii de admisibilitate
Aspect
masă pulverulenta omogenă
Culoare
alb-mat, uşor cenuşiu
Consistenţa
pulbere afânată
Miros
iritant, caracteristic
Gust
amar, înţepător
Puritate
fără impurităţi
Solubilitate
solubil în apă, insolubil în sulfat de amoniu şi alcool
Aciditate (pH)
4,5-5,5,
Conţinut în apă
6-7%
Conţinut în substanţa uscata
93-94%
Proteine total
65-75%
Cenuşa
3,5-4,0%
Greutate specifică
1,131

 

 
Este compus din proteine, săruri minerale, enzime, hormoni, uleiuri eterice şi alte substanţe volatile. Mai mult de jumătate din veninul brut este format din proteină activă, care la rândul ei cuprinde mai multe fracţiuni: melitina, fosfolipază şi hialuronidaza.
Greutatea specifică a veninului este de 1,131, iar reacţia lui este acidă, având un pH de 4,5-5,5. Precipită în mediu alcalin. Veninul de albine având o compoziţie complexă, principalul său com­ponent este format din substanţe proteice în procent de până la 75% din veninul uscat. Din cele 8 fracţii albuminoide existente, numai două prezintă importanţă. Prima fracţiune alcalină (pH = 11) are în componenţă 13 aminoacizi: glicocol, alanină, valină, leucină, izoleucină, serină, treonină, Uzină, arginină, triptofan, prolină, acid aspartic şi acid glutamic. Această fracţie are acţiune toxică. A doua fracţie are în componenţa sa 18 aminoacizi, respectiv cei menţionaţi la fracţia anterioara plus tirozină, cistina, metionina, fenilalanina şi histamină. Această fracţie nu are acţiune toxică.
Veninul de albine conţine, de asemenea, lipide, în special din grupa sterinilor, hidrocarbonaţi, acizi (formic, clorhidric, ortofosforic) şi baze. Dintre substanţele minerale, veninul conţine calciu, magneziu, mangan, fosfor, sulf şi cupru.
În contact cu aerul la temperatura camerei se eliberează componenţii săi volatili şi cristalizează în cristale de culoare alb-cenuşie cu miros caracteristic şi gust astringent. Este solubil în apă şi insolubil în sulfat de amoniu şi mai greu solubil în alcool de 60°C. Este solubil în soluţii acide şi precipită parţial în cele alcaline, precipitatul dizolvându-se la un pH acid.
Soluţia apoasă de venin precipită prin încălzire la 90-100°C, iar proteinele revin la starea iniţială în mediu acid. Veninul de albine este termo-rezistent. Astfel, la temperaturi joase, sub 0°C îşi păstrează valabilitatea terapeutică vreme îndelungată, iar la temperatura camerei în stare cristalizată se poate păstra mai mulţi ani fără a-şi pierde proprietăţile curative. Este rezistent la acizi şi baze. Sub influenţa unor bacterii şi fermenţi alimentari, veninul de albine îşi pierde eficienţa.
Deoarece în contact cu mucoasele produce iritaţie, se va evita pe timpul manipulării ducerea mâinii la nas şi ochi.
 
Compoziţia chimică a veninului de albine
Veninul de albine conţine 46,36% carbon, 7,56% hidrogen şi 13,30% azot şi este compus din proteine, enzime, hormoni, săruri minerale, uleiuri eterice şi alte substanţe volatile.
Principalul component al veninului de albine îl reprezintă substanţele proteice în a căror structură există trei fracţii. Cea mai importantă fracţie proteică este melitina, aceasta fiind considerată şi componenta cea mai activă a veninului. În melitină s-au identificat glicocol, alanină, valină, leucină, izoleucină, serină, tirozină, lizină, arginină, asparagină, glutamină, triptofan, prolină. Această fracţie a veninului dizolvă eritrocitele, degajează histamină şi serotonină, scurtează fibrele musculare netede şi striate, scade presiunea sanguină şi ritmul respirator, blochează sincopele nervoase periferice şi centrale etc. Are reacţie alcalină, cu pH-ul de 11,0.
O altă fracţie bine reprezentată este cea alcătuită din fermenţii hialuronidazei şi fosfolipazei A. în fosfolipază, care are pH-ul 10. S-au identificat 18 aminoacizi, din care 13 au fost citaţi în fracţia anterioară, plus următorii cinci: tirozină, cistină, metionină, fenilalanină şi histamină. Fosfolipaza A lezionează celulele, provoacă senzaţia de durere şi prezintă efecte toxice, sinergice cu melitina. Hialuronidaza hidrolizează ţesuturile vecine şi este denumită "factor dispersant" deoarece contribuie la răspândirea veninului în ţesut şi intensifică reacţia locală. Nu este toxică.
Cea de-a treia fracţie proteică reprezintă 3% din veninul brut şi nu este activă. Histamina din veninul de albine are rolul de a provoca în organism senzaţia de mâncărime şi durere şi umflarea locului înţepat. Ea acţionează cu intensitate asupra musculaturii netede, aparatului cardiovascular şi a glandelor exocrine. Sub acţiunea ei creşte tonusul şi peristaltismul musculaturii netede, ajungându-se chiar la spasme intestinale. Pot apărea crize asmatiforme şi poate stimula secreţia salivară, lăcrimară, bronşică, pancreatică şi gastrică.
Fosfolipaza este implicată în reacţiile alergice.
În compoziţia veninului s-au mai identificat şi o serie de aminoacizi liberi, acizi nucleici, grăsimi, acizi volatili, aceştia din urmă pierzându-se în cea mai mare parte prin uscare (acidul formic, acidul clorhidric şi aci­dul ortofosforic).
Dintre substanţele minerale, în cenuşă s-au găsit calciu 0,26%, magneziu 0,49%, fosfor 0,42%, aceasta din urmă sub formă de componenţi organici ai acidului fosforic.
Sulful se găseşte numai sub formă de derivaţi organici.
Natura complexă a veninului trebuie pusă pe seama marii diversităţi de insecte şi vertebrate prădătoare care pot ataca familia de albine.
La om reacţiile la picătura de venin sunt de trei feluri: locale, sistemice şi anafilactice. În primul caz de reacţie, umflătura locală se extinde în timp de câteva ore, iar locul înţepat poate fi roşu, cald şi sensibil 2-3 zile. O reacţie sistemică se petrece în câteva minute după înţepătură şi poate provoca o erupţie generală, tulburări respiratorii, greaţă, vomismente, dureri abdominale şi sincope.
În reacţia anafilactică, simptomele se manifestă în câteva secunde după înţepare şi comportă dificultăţi respiratorii, confuzii mentale, vomismente, un şoc de tensiune sanguină care poate conduce la pierderea cunoştinţei; şi la moartea prin colaps respirator şi circulator (F r a n k 1 a n d, 1976).
În general se poate crea o oarecare rezistenţă la înţepăturile albinelor dar totuşi, reacţiile la acestea pot deveni pe neaşteptate, dintr-o cauză sau alta, foarte intense. Cei care sunt foarte sensibili pot muri dintr-o singură înţepătură de albină, dar un om a înregistrat 2243 de înţepături şi a supravieţuit.
  
Însuşirile terapeutice ale veninului de albine
Veninul de albine este un produs biologic propriu al albinei şi nu intră în rândul principiilor active transmise de plante. Componentele sale acţionează pe de o parte ca inhibitoare ale sistemului nervos, iar pe de altă parte ca stimulente ale inimii şi ale glandelor cortico-suprarenale. Prin stimularea producerii de cortizon, veninul de albine acţionează în tratarea afecţiunilor reumatismale, mai cu seamă în artrite. Administrat direct sau pe cale parentală (injecţii), singur sau în asociere cu corticoizi, veninul de albine este cunoscut şi utilizat astăzi ca un factor activ în tratarea acestor afecţiuni, iar prin combinarea mai multor metode sau tehnici curative se poate utiliza în combaterea şi altor afecţiuni, cum ar fi:
poliartrite infecţioase nespecifice şi spondilartroze deformate; boli ale sistemului nervos periferic: lumbago, sciatică, nevralgii de trigemen şi de facial, nevralgii intercostale, pareze şi hemiplegii; boli vasculare: tromboflebită, endarterită, arterioscleroza vaselor mem­brelor;
gută, tireotoxicoză şi astmul bronşic; reumatismul poliarticular, muscular şi cardiac;
boli de piele: ulcere trofice, fistule şi plăgi atone; boli oculare: irită şi iridocilită.
În general se poate spune că veninul de albine, în doze mici, repetate, prin compoziţia sa foarte complexă, stimulează reactivitatea nervoasă şi humorală a întregului organism, mărindu-i capacitatea de apărare împotriva infecţiilor, mărind reactivitatea sistemului conjunctiv, favorizând Ieucocitoza şi permeabilizând o serie de ţesuturi sclerozate. Cu toate acestea, utilizarea lui se va face numai cu avizul medicilor reumatologi şi cardiologi, specializaţi în apiterapie.
Nu se vor trata cu preparate pe bază de venin bolnavii de diabet, de ficat şi pancreas, cu afecţiuni cardiovasculare de tipul infarctului miocardic, endocardite şi miocardite, arterioscleroză avansată, cei cu nefrită şi nefroză, cei cu tuberculoză, sifilis şi bruceloză, cei cu epilepsie, encefalite şi gravidele.